mai tarziu devine prea târziu...

Dacă 12 = 1 ştii că e vremea când lacrimile îngheaţă şi se sparg pe punţi.
Azi ţi-am căutat mirosul la lumina unei lumânări, sub răcoarea lunii. Văntul îmi mişcă părul şi din când în când purta parfum necunoscut de taina anilor pustii. Ţi-am strigat numele în puterea nopţii, ti-am căutat privirea în ochii trecătorilor, ţi-am ascultat vocea în cântul colindătorilor. Am sperat, am crezut şi am aşteptat. Disparusei însă...
Ochii tai vor înceta să caute alte chipuri, buzele tale vor şopti alte nume iar inima ta va bate în alte simfonii ale sperantei.
Pianul numărătorilor după-amiezilor din alte veri va rasuna din ce în ce mai rar iar timpul se va aşterne peste genele tuturor, pe rând…
Astăzi viaţa plouă cu stropi de amintire, cu un suflet cald şi mai mult timp pentru nimicuri importante. Astăzi viaţa ne-a rezervat răgaz să cugetăm, timp să uităm şi răbdare să cunoaştem.
Traim zilele când ochii copiilor răpiţi în dimineţi cu cantec ruginesc obrajii şi golesc suflete...
Rosteşte-mi numele şi am să ştiu că florile din gheaţă de la fereastră le-ai pictat pentru mine.

romanţă între două trenuri

Si vine vremea cateodata
Cand din oglinda unei ploi
Mireasa inimii uitata
Iti face semne inapoi.
Si-atunci cobori in vechea gara
Cu gandul ca vei revedea
Acelaşi tren de-odinioară
Din care ai plecat cândva.

Etern pasager, mai vine un tren...
Adio, mai trece un tren.
Iubirea mereu aleargă spre noi
Cu-o floare şi-o gara în doi.
Va mai pleca un tren şi iată,
Un vis pe care-l credem stins
Ne luminează viaţa toată
De mâna vremii neatins.
Şi ne grăbim atunci spre vara
Uitata pe un vechi peron,
Şi alergam sa prindem scara
Sclipind la ultimul vagon.

versuri Dan Verona

if you love someone let him go...

Dacă ai cunoaşte misterul nemărginit al Cerului unde trăiesc acum, cu orizonturi fără de sfârşit, cu lumina care cuprinde şi pătrunde orice lucru, nu ai mai plânge, dacă mă iubeşti...
De-acum sunt învăluit de farmecul lui Dumnezeu, în nesfârşita lui frumuseţe. Cele de odinioară sunt atât de mici în comparaţie cu toate acestea... Mi-a rămas dragostea faţă de tine, o tandreţe atât de mare pe care tu nici nu ţi-o poţi imagina.
Trăiesc o bucurie curată.
În necazurile vieţii gândeşte-te la acest lăcaş unde vom fi împreună într-o zi, dincolo de moarte, săturaţi cu apa din izvorul nesecat al bucuriei şi al iubirii nesfârşite.
Nu plânge dacă mă iubeşti cu adevărat.
din Sf. Augustin

o partidă de şah

miss you...

I can't live if living is without you

tu traieşti bine?

Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. Îi arăţi o iubire desăvârşită, pe care nicio nenorocire nu o poate zdruncina, care nu ascultă decât de El, care veghează pentru a discerne toate, de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună.

las că n-a văzut nimeni!

Reamintim episodul în care domnul în ţoale portocalii plesneşte un copil?
Reamintim pantofiorii "numai buni pentru bal" pentru sinistraţi sau ciocolata pe stomacul gol? Borcanul cu murături, ciorăpeii croşetaţi? Fusta mult prea scurtă sau decolteul adânc?
Reamintim minciunile din campanie? Cum pensiile atingeau cote impresionante de câteva sute de euro, ţara înflorea de bunăstare, oamenii făceau lucruri mărunte şi primeau salariile în saci?
Să amintim cum un om de rând oferă soluţia împotriva inundaţiei?
Cum e musai un indicator turistic 3D pentru nişte locuri ale României care ori nu există ori, dacă există… nu, nu există!
Mai avem mănăstiri şi păduri printre mormane de gunoaie şi BMW-uri.
E trist că încă există oameni naivi.
E trist cum fugind de comunişti, dăm de alţi comunişti.
Mă abţin.
Aştept vremuri bune. Încă.

'noi n-am fost niciodata doi, ci unul singur amandoi'

Vreau să simt despre tine, nu-mi povesti. Nici despre sufletul tău, despre trupul sub care te ascunzi sau despre culoarea ochilor. Vreau să descopăr defecte, capricii, obiceiuri proaste sau bune. Nu-mi spune viciile, gândurile ascunse…nu vreau să ştiu nimic.
Cândva, dragostea s-a pierdut în ceaţă, s-a înecat în roua dimineţilor şi a fost orbită de curcubeu. S-a târât prin noroi, s-a ruşinat de ea, a plâns amar dar a zărit speranţă.
Apoi, hipnotizată de ochii tăi, va învăţa simfonii în care nu credea, va valsa iubirea în braţele muzei, se va adăpa din izvorul credinţei şi paşii o vor călăuzi spre adevăr.
Vor încolţi flori în inima lor, vor sângera de spinii geloziei şi se vor îmbăta cu miresma dimineţilor de primăvară.
Vor trăi în aceeaşi lume, unde nu e loc de laşitate şi slăbiciune.

Will you be there?

Îmbrăţişează-mă ca râul Iordan şi atunci îţi voi spune "Tu eşti prietenul meu!"
Sprijină-mă ca şi cum ai fi fratele meu, iubește-mă ca o mama. Vei putea fi acolo?
Spune-mi că mă vei sprijini. Când greşesc, mă vei dojeni? Când sunt pierdut, mă vei găsi?
Mi-au spus "un bărbat trebuie să fie credincios, să meargă când nu e capabil și să lupte până la capăt", dar sunt doar un om. Toată lumea preia controlul asupra mea, se pare că lumea are un rol pentru mine, sunt atât de confuz.
Îmi vei arăta, vei fi acolo pentru mine şi iţi va păsa destul pentru a mă suporta?
Ţine-mă, apleacă-ţi capul umil, blând. Sprijină-mă. Călăuzeşte-mă, iubeste-mă şi hrăneşte-mă.
Eliberează-mă, mă voi simţi binecuvântat.
Salvează-mă, vindecă-mă si curăţă-mă.
În ora noastră cea mai neagră, în disperarea mea cea mai mare, îţi va mai păsa? Vei fi acolo?
În încercările şi suferinţele mele, prin îndoielile şi frustrările noastre .
În violenţa, în turbulența mea, prin teama şi confesiunile mele.
În agonia şi durerea mea, prin bucuria şi amărăciunea mea.
În promisiunea că "mâine" încă va veni.
Nu te voi lăsa să pleci niciodată pentru că vei fi mereu în inima mea.

La mulţi ani D.T.!

E un ceas stat pe colţul mesei, cărţi şi hârtii goale. Geamul e deschis. S-a înserat de mult şi tot ceea ce aude doamna D. sunt greierii ce-i cântă sub geam o serenadă.
Vântul adie şi împinge în cameră prospeţime şi linişte. Aduce cu el credinţă, dragoste şi pace.
E în pat. Poartă cămaşă fină de noapte şi o bretea căzută îi lasă umărul dezgolit. Miroase a prospeţime şi cu siguranţă foloseşte un parfum de calitate. Citeşte dintr-o carte al cărei nume mi-e greu să-l văd. Are copertă gri. Din când în când încruntă privirea dar citeşte mai departe cu tot atâta sete.
Poartă verighetă şi are părul despletit. În lumina asta îi străluceşte viaţa în ochi. Văd îi ei licurici valsând deasupra unui cer căprui şi sclipiri de magie.
Poate să fie „ea” în orice moment al zilei, în orice colţ al lumii.
Inspiră respect, încredere, devotament şi feminitate.

cred că oamenii se pot schimba... sau doar sper?

E 2 iulie şi oamenii încă nu s-au schimbat...
Mi-am propus sa aştept momentul oportun sa-i felicit pentru capacitatea intelectuală şi promit o răbdare extraordinară până când va fi nevoie. Vreau să spun "ce om educat!"


Oamenii au dreptul să vorbească, să critice, să aibă păreri... în fond oameni suntem cu toţii.
Îţi propui răbdare în momentul în care ei, în loc să te prindă de mână şi să te ridice, vor râde de tine că ai căzut. Iar în adâncul tău vei crede că nu vei putea niciodată să-i critici... ai să-ţi muşti buzele până la sânge şi tot n-ai s-o poţi face. Doar pentru că aşa eşti tu.
Mulţi trăiesc în mediocritate ca în mocirlă iar în loc să cureţe mizeria îşi măzgălesc şi ochii crezând că ceilalţi nu vor vedea de unde vine mirosul. Dincolo de mizerie, ei zâmbesc ironic şi critică. Râd bătând zgomotos din mâini şi din picioare împroşcând noroi în jurul lor.
Recomand duşuri comune cu lectură de Octavian Paler.
iar dacă nu-l cunoaşteţi, era un domn umil care spunea: "Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul."
Dar...nu e aşa de cunoscut, nu a jucat în nicio telenovelă.

If your hopes scatter like the dust across your track
I`ll be the moon that shines on your path
The sun may blind our eyes, I`ll pray the skies above
For snow to fall on the Sahara

stropi de suflet

"te rog să zâmbeşti şi să-ţi aminteşti că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ"








Ţi-am strâns flori în palme, amintirile într-un balon de săpun şi-am închis într-un sertar întrebări deşarte.
Te văd aici, lângă mine, păşeşti alături de mine... cunosc parfumul. Te cunosc, mă cunoşti. Suntem cusuţi din aceleaşi mătăsuri dar broderia ta e mai reuşită.
Lucrată de cele mai fine aripi, în dansul fluturilor dimineții. Discreţi, tăcuţi, minunaţi.

Sunt paşii zilelor trecute, e vântul ce împinge perdeaua în cameră şi stropi de ploaie ce-mi udă privirea. Sunt piesele unui puzzle aruncate pe podeaua vieţii şi nimeni iscusit.
E ceasul stat în loc şi nicio baterie. Sunt ochii tuturor impregnați pe retină şi niciunul capabil să te privească fix. Sunt zilele senine ce-or sa vină, sunt zâmbete şi ecou de şoapte.
E o veselie ce-ţi inundă celulele, sunt lacrimi de bucurie şi miroase a parfum de emoţie. Sunt cutii sparte de vopsea, pictori amatori murdari până la cot de gri, păsări cu aripi ruginite, mărgele deşirate şi suflete goale.
E o scară mult prea înaltă dar câteodată picioarele ne sunt desculțe în roua dimineţilor.
E zgomotul unui fulg izbit de sol, e ură în abis şi simfonia cerului.
În viaţă sunt toate: pe rând sau grămadă. Niciuna nu lipsește, niciuna nu trece fără să lase urme. Mai mari sau mai mici.
Viaţa e o umbră în spatele perdelei, un voal dansând.
La final e praf de stele şi adiere de suflet.

Veni, vidi, vici

Am fost eroi ai viselor, autorii dezamăgirilor şi părinţii neputinţei.
Am fost în acelaşi timp prieteni şi duşmani, copii şi adulţi, responsabili şi nepăsători.
Am fost aici când trebuia să fim acolo; am vrut ceva, am primit altceva.
Am fost prizonieri ai destinului, legaţi la ochi cu eşarfa adevărului.
Am fost proiectaţi în acelaşi mod însă ni s-au dat abilităţi diferite.
Am primit ochi să vedem, mâini să ajutăm, gură să zâmbim şi picioare să escaladăm culmile mândriei.

Am descoperit voinţa să atingem norii, emoţia reîntâlnirii, fiorul dimineţilor şi adierea nopţii.
A căzut zăpada morţii, ploaia spălării păcatelor, grindina deciziilor.
Am văzut curcubeul copilăriei, fulgerul dragostei şi apusul vieţii.
Am fost pe rând: necunoscuţi, rivali şi camarazi.
Am băut licoarea vieţii, am sorbit otrava orgoliului dar sufletul ne era însetat de credinţă.

Cu picioarele desculţe am spart pietrele din drumul spre El, am îngropat îndoieli,am îndepărtat eşarfa spre cunoaştere.
Ochii noştrii au descoperit lumina.
Toate datorită Lui.

test

8 iunie 2010
Au trecut zeci de săptămâni, au trecut sute de zile, mii de ore şi milioane de secunde.
Au fost zeci de vizite, au trecut sute de chipuri, mii de sfaturi şi milioane de întrebări.
S-au ars poze, s-au judecat acţiuni, s-au vărsat lacrimi, s-au făcut promisiuni, s-au strâns mâini.
Şi te trezeşti într-o dimineaţă realizând că o parte din tine nu mai e acolo unde obişnuia să fie. Ca şi când ai fi o pasăre revenind primăvara la un cuib care a fost distrus de zăpadă.
Cunosc oamenii ăştia. Da, ei sunt. Aceleaşi chipuri colorate, mascate şi conturate minuţios cu pensula din trusa de machiaj. Şi chiar şi aşa poţi să citeşti grija, monotonia, tristeţea, falsitatea. Totul.
Eşti „tu” si „ceilalţi” - e „el” si „ceilalţi”. Însă niciodată nu aţi fost suficient de curajoşi să fiţi doar „voi”.

Pe-nserat. Era toamnă târzie, se întorceau de la cursuri. El conducea – ea în dreapta.
Niciunul nu vorbea însă opriţi la semafor amândoi şi-au fixat privirea pe un domn cu părul alb, curat şi pieptănat într-o parte. Purta o jachetă crem, jeanşi şi o pereche decentă de pantofi. Eşarfă verde la gât şi un ceas firav la încheietura mâinii drepte.
- E stângaci – mi-am zis în gând.
- Ştii? A rupt el tăcerea. Nimic nu e mai umilitor ca o astfel de persoană să depindă, chiar şi financiar, de oameni ca noi, de oameni ca cei care ne conduc, de oameni care întorc capul în loc sa îi întindă o monedă.
- Cine, bătrânul? A zis ea de parcă abia atunci îl observase prin mulţime.
Ştia ca ea deja analizează, o cunoaşte bine; e atentă la detalii şi are o slăbiciune pentru încheietura mânii şi gâtul fiecărei persoane care îi iese în cale. Aş zice că a făcut o uşoară obsesie pentru psihologia impusă, formată după şabloane şi culoarea ochilor, care analizează personalitatea oamenilor după copaci desenaţi contra-cronometru şi fizionomia feţei.
- Da. Tu ce părere ai?
- Cred că responsabil e el pentru ceea ce a devenit. În realitate gândeam că în sistemul ăsta cumplit nu e de mirare că oamenii ajung să cerşească la colţul străzii. Nu e de mirare că mor copiii în spital, în timp ce doctorii protestează în faţa Parlamentului. Nu e de mirare că o mamă preferă să îşi lase copilul în orfelinat decât să îl învineţească cel care se numeşte „tată”. Nimic nu e de mirare. Nici măcar domnul din faţa mea.
- Ştii bine că nu e aşa. Scoate din portofel câţiva bani şi îi întinde pe geam. Imaginează-ţi – continuă – traversează un copil în fugă, eu sunt atent la tine şi îl lovesc. Atât de tare încât îşi pierde un membru. Cine e responsabil? Eu sau el?
Nu răspund.
- Vezi tu, responsabil nu sunt eu, sau el. Lucrurile se întâmplă cu un scop. Ca şi când ai fi supus unor teste. Treci testul, eşti recompensat. Nu treci testul, atunci ai două opţiuni: îţi pare rău şi te conformezi sau ceri încă un exemplar.
- Şi dacă nu ţi se mai dă un exemplar?
- Încă un motiv să-ţi pară rău. Revenind la subiect, aşa începe omul respectiv să depindă de altcineva, aşa a început domnul de la semafor să depindă de oameni pe care nici nu-i cunoaşte.
- Cred că cel mai greu lucru e să depinzi de cineva.
- Sunt o mulţime de lucruri grele, roagă-te să nu îţi pice la „test”. Personal, dacă m-ai întreba ce aleg: să îmi petrec restul vieţii la pat sau să mor, aş prefera să mor.
Fără motiv, conversaţia se încheie. Ajungem acasă. Zilele în care treceam pe lângă domnul de la semafor îmi aminteau de conversaţie. Niciodată n-am insistat asupra ei. De fapt, niciunul dintre noi n-a făcut-o. A rămas acolo. Închisă într-un sertar, peste care speram să se aştearnă, cândva, praful.

Însă n-a fost aşa. Zilele petrecute în spital mi-au amintit ca un fulger conversaţia de la semafor. Ploaia lacrimilor, furtuna gândurilor, soarele amintirilor n-au acceptat. Au săpat adânc, au spart lacătul şi au smuls-o de acolo împingându-mi-o în faţă, lăsând răni apoi cicatrice.
Ce uşor ar fi renunţat el la viaţă doar să nu depindă de alţii. Ar fi fost umilitor. Însă nicio secundă din umilinţa de atunci n-ar fi contat pe lângă modul în care îţi simt lipsa „eu” şi „ceilalţi”. Îţi caut privirea în baia de mulţime, tresar când la acelaşi semafor văd o maşină ca a ta, îţi caut numele în agenda de la telefon şi mirosul în hainele din şifonier.

Îmi lipseşti...

serenada

Eşti pe tărâmul visului pierdut, unde nu adie vântul, nu susură apă, nu râd copiii. Nu cântă păsările, nu miroase a levănţică.
Aer îmbâcsit si pereţi scorojiţi ai blocurilor. Frunze uscate renunţă şi cad răpuse de asfixiere.
Miroase a mucegai si podeaua scârţâie putredă sub tălpile ude. Pânze de păianjeni, lilieci morţi, poze rupte pline de praf si discuri sparte zac pe podea.
Ne găsim adesea după ani şi ani, într-un colţ al podului, jucăria copilăriei noastre. Probabil cu un ochi lipsă, probabil cu o mână cârpită. Nu ştiu tu cum ai reacţiona însă eu cu siguranţă aş strânge-o în braţe. Mirosul mi-ar aminti dealul pe care alergam de dimineaţă până seara, iarba ce-am călcat-o sub tălpi, primul curcubeu, magia dimineţilor. Îngheţata de căpşune, doi băieţi, casa din dud, câinele albastru şi găina mov.
În ziua aceea, ani s-au aşternut peste pleoapele închise ale scumpului meu. Toate sentimentele, toate părerile, regretele, promisiunile şi sfaturile s-au strâns ca miresmele într-o sticluţă de parfum. Amintiri veneau şi plecau ca trenurile într-o gara, ca acele de la ceas, ca fiecare anotimp.
Au fost ani în care îmi doream de Crăciun lucruri banale, nimicuri strălucitoare. A fost un morman de fier care a schimbat viaţa a şapte persoane, douăzeci de zile torturate cu un licăr de speranţă. Două veşti îngrozitoare şi un om minunat. Un om minunat care fără să strige a adunat sute de oameni în jurul lui, care fără să ceară a primit mii de rugăciuni, care fără să îşi ia rămas-bun a plecat. Unde miroase a levănţică, nu a dor.
Şi sunt clipe în care îmi doresc să fie doar un vis.
Încă aştept să deschizi uşa, să descalţi cu zgomot tenişii, să îmi ceri un pix în mijlocul cursului.
Încă deschid cu teamă uşa camerei tale şi sper din tot sufletul ca măcar o dată să mai miroasă aşa cum mirosea când dormeai acolo.

P.S. Cheile sunt la locul lor.

12 secunde

Sfarsit de august. Soare portocaliu se stinge in apă şi stropeşte cerul cu lumină caldă. Nisip fierbinte. Se sparg valuri. Trec doi pescăruşi.
Apă, sare, vânt, râsete.
Trei copii stau pe malul mării – doi băieţi şi o fetiţă.
Imaginează-ţi!
Unul dintre ei, înalt, zvelt, slăbuţ. Ochii negri, părul drept, un singur vârtej în frunte pare să-i deranjeze părul. Zâmbeşte nepăsător în timp ce calcă un castel de nisip încă ud.
Lângă castel, stă pe nisip un băieţel cu părul negru, ochi mari, ceva mai scund decât primul. Observ pe obrazul stâng - sub ochi - un semn roşu. Ţine în mână o lopăţică de plastic. Poarta slip verde crud şi pălărie albă de bumbac. E uşor încruntat. Probabil din cauza castelului - un vis zdrobit, o prinţesă ireală, un destin ruinat.
Dacă mi-ar fi povestit cineva scena asta aş fi zis că în orice clipă cel care e jos e gata să riposteze. Nu o face. Îşi aşează pălăria si într-un moment de neatenţie îşi murdăreşte obrazul cu nisip. E încă frumos. Pare că ar avea în jur de şase ani. Reuşeşte să oprească timpul, murmurul, valurile, îţi captează atenţia. Îţi imaginezi vocea lui, te întrebi dacă se exprimă frumos sau ce replică ţi-ar da atunci când i-ai spune că nu ai suficienţi bani pentru o doză de Pepsi.
Vine ea, cea mică. Cară din răsputeri o găletuşă de plastic plină-ochi cu apă. Are în jur de patru ani, poartă pălărie culoarea untului sub care observ un păr lung până la urechi, moale, curat şi fără agrafe inutile. Costum de baie galben cu buline verzi.
Stop.
12 secunde. Suficient cât să captezi toate detaliile, să pătrunzi în sufletul crud, să le ghiceşti educaţia, să-ţi imaginezi dacă plâng, dacă e o tragedie zgârietura din genunchi sau faptul că pisica nu a mâncat la prânz. Erau genul de copii sinceri, care se jucau frumos fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Îşi împrumutau jucăriile, dormeau la prânz, citeau corect, mâncau tot chiar dacă era sau nu pe gustul lor şi nu strâmbau din nas dacă nu primeau ciocolată după cină.
Într-o lume în care toate baloanele de săpun s-au spart, toate jucăriile au ars, casa din dud s-a stricat iar câinele albastru şi găina mov au plecat; au rămas doar doi copii din cei trei. Cu sufletul captiv în podul mereu înspăimântător, sperând că lumea încă desenează şotronul pe asfalt, cei doi şi-au prins mâinile şi l-au ajutat pe cel cuminte să se ridice la cer.
De acolo cârpeşte visuri, coase baloanele şi face lumea mai bună, mai colorată.

doua mâini şi un suflet

Mama (mea) este un ansamblu de valori, un buchet de speranţă, o rază de soare, un cântec impecabil, o undă de bucurie, un zâmbet între tristeţi
o floare roşie, o lacrimă de bucurie, dragoste, grijă, devotament, credinţă, pace.
E acolo când plâng, când râd, ştie ce simţi fără să-i spui, găteşte (şi când zic că găteşte, crede-mă, chiar o face!), dăruieşte din toată inima, simte cu tot sufletul.
Are medicament pentru orice durere, soluţii la orice problemă, chei, ac şi aţă, cărţi, creioane, plasture, telefon, poze, bani...totul într-o singură poşetă.
Mă trezeşte dimineaţa în soaptă, nu ţipă, nu trânteşte uşa, fumează ca o doamnă, poartă pantofi cu toc mic, trei bijuterii, nu se machiază, merge duminica la biserică, niciodată nu ia autobuzul fără bilet şi nu bea cafea după ora 16:00.
Mama îţi dă viaţă, mama te ocroteşte, te ajută când greşeşti, te iartă, te tolerează, te învaţă rugăciuni, îşi găseşte puterea să treacă peste orice greutate, se scutură singură după orice căzătură.
Mama simte, nu spune.
Mama e sigură, nu presupune.
Mama e sinceră, discretă, miroase a bun-gust la orice oră şi niciodată nu râde tare.
Mama deschide uşa şi îţi zâmbeşte înainte să te certe că ai ajuns târziu acasă.
Şi când mama are o singură aniversare pe an care se apropie cu paşi repezi, e imposibil să nu îi urezi din toată inima „La mulţi ani!”
Te iubesc mami, îţi multumesc că eşti o persoană minunată!

întoarce-te, promit că nu te mai supăr!

Chiar dacă încă te aştept, nu-ţi aud paşii venind.
Chiar dacă fiecare picătură de ploaie cântă aceeaşi melodie dureroasă.
Chiar dacă strig tot ecoul îl aud, aceeaşi voce de care m-am săturat.

Şi e rece, mi-e teamă. Îmi torturează sufletul, îl zdrobeşte, sângerez, cad.
Renunţ dar ma răzgândesc, mă ridic, mă împiedic din nou.
Rămân acolo, respir greu, îmi aud inima bătând şi pentru prima oară plâng din tot sufletul, plâng pentru tine, sau după tine, încă nu ştiu.

Te văd cum pleci, te implor să rămâi dar n-o faci.
Tremur, sunt jos şi nu are cine să mă ridice, să mă scuture de praf. La un moment dat va trebui s-o fac singură, să-i ridic pe alţii, să las sentimentele mele deoparte şi să pansez rănile celorlalţi... să ştiu doar eu ce e dincolo de zâmbet, să ştim doar noi ce îţi spun, să plâng singură, să plângem amândoi. Să vreau să te întreb, să îmi răspunzi înainte, să îmi strângi mâna.

Şi-ntr-un final ai să-mi îngrijeşti tu rănile, aşa cum nimeni altcineva n-a putut s-o facă.
Mă vei găsi tot acolo, aşteptându-te, uitându-mă la ceas.
Şi când ai să vii, te voi îmbrăţişa aşa încât am să-mi îmbib plămânii cu parfumul tău. Şi am să fac ceva ce n-am putut niciodată, am să tac şi am să ascult.

Te iubesc Jean - Andrei, pentru milioanele de motive pe care mi le-ai dat.
Nu mă uita.

cine arucă piatra şi asupra cui?

Ai căutat în decursul anilor un vinovat, asupra căruia să-ţi verşi furia, indignarea şi de ce nu, să simţi în asta, oricât de grotesc ar părea, un prilej de răzbunare..
Încerci să înţelegi cine te-a făcut să ajungi omul care eşti acum, priveşti în oglindă şi nu te recunoşti, nu te deranjează nici primele riduri, nici părul grizonat la tâmple şi parcă nici cearcănele nu erau acolo ultima oară. Cu toate astea, monstrul care ai devenit s-a născut din nepăsarea ta.
De câte ori nu L-ai judecat pe Dumnezeu pentru deciziile luate? De câte ori nu ai vrut să strigi cât te ţineau plămânii că tot ce ţi se întâmplă e nedrept? De câte ori ai alergat spre El şi ai simţit că ţi-a închis uşa? Şi recunoaste, îţi pare rău, regreţi, te căiesti pentru tot, pentru toate. Pentru azi, pentru ieri, chiar şi pentru mâine.
Iar dacă vrei să arunci piatra nu ai în cine, iar dacă vrei să ridici piatra nu e acolo.
Trupul ţi-e slabit, îl simti greu, şi-ti doresti ca ceata deasa din faţa ochilor tăi să dispară după următoarea clipire.
Se încăpăţânează, rămâne, persistă şi încearcă să-ţi răpească ultima speranţă, ultimul vis. Îţi dăruieşte insă ceva: lacrimi, regrete, promisiuni încălcate si visuri sfărâmate.

o adunatură de oameni jalnici

Există multe subiecte despre care eşti capabil să scrii, să discuţi. Îţi poţi deschide sufletul oricând ai ocazia însă de cele mai multe ori ţi-e teamă să n-o faci în faţa persoanelor nepotrivite.
Şi preferi să spui că eşti "bine" decât să intri într-o discuţie de unde ai să ieşi nervos sau mult mai prost-dispus decât ai intrat.
Răspunsul "bine" e întotdeauna ipoctit si de cele mai multe ori o spui ca şi când ai găsi în el o formă de evadare, de camuflare...

În mare înţeleg situaţia, înteleg situaţii, compătimesc pentru asta, însă oamenii par mai degrabă deranjaţi de faptul că postura în care se află nu le aduce niciun beneficiu material, nicidecum sprijin afectiv.
Păcat că nu învăţăm din experienţele dureroase, grele si de ce nu şi din cele minunate.
Oricât de egoistă aş fi, sunt conştientă de ceea ce pot face.
Repet, există multe subiecte despre care eşti capabil să vorbeşti, dar există si multe subiecte pe care de cele mai multe ori e bine să nu le deschizi dacă argumentele tale sunt seci.

numaram pana la 3 si ne dam mastile jos!

propun să facem un exerciţiu şi măcar azi fă-mi pe plac şi arată cum eşti de fapt...
măcar astăzi zâmbeşte când vrei să zâmbeşti, măcar azi ţipă dacă simţi s-o faci, măcar acum plângi dacă asta vrei. Ai dreptul să urăşti, să-ţi pară rău, să blestemi, să iubeşti, să visezi. Nicio clipă însă să nu uiţi că o faci doar pe responsabilitatea ta.
Scapă de ipocrizie, de fals, de evident. De culoare, de false ajutoare, de minciună si pueril.
parcă ţi-a ajuns să joci roluri, să înveţi replici, să zâmbesti pentru că "aşa trebuie".
înfruntă realitatea şi dă-ţi jos masca indiferent dacă s-a tras cortina sau nu.

astazi nu

încă o zi, toate la fel...astăzi timpul trece doar dacă îl rogi, azi vântul bate doar dacă vrea...
o sa aflu. până atunci pur şi simplu ar fi cazul să nu-mi dau cu părerea.
o singura întrebare am "speranţa se naşte din prostie sau e un plan al nebuniei?"

regrete fara sentimente

Salut. Ne cunoaştem din visul meu, deja ştiu cine eşti, ştii cine sunt, prezentă în viaţa ta fără să-mi cunoşti numele. Te-am obişnuit să-ţi inund visele, să-ţi acaparez memoria secunda de secunda, să-ţi pronunt numele şi să-ţi cunosc gândurile fără să le rosteşti.
Aceelaşi cântec îmi aminteşte parfumul pielii, culoarea ochilor tăi imi stă lipită pe retină şi-mi pari atât de cunoscut şi necunoscut...
Îţi adulmec privirea, ultimul zâmbet şi prima lacrimă ce ai s-o verşi din cauza mea

Jean Andrei

Jean-Andrei
01.11.1988 - 25.12.2009
pentru ca te iubesc..


nu intreba ce nu-ti pot raspunde, nu cere ce nu poti avea.

mai stai o secundă

Adu ploaia ca-n fiecare picătură să te ştiu pe tine... să stiu că ţi-a păsat, să cred că încă îţi pasă.
Mai stai o secunda să-ţi zic, să simt, să râd...

tot respectul

citate celebre Albert Einstein

- Dacă oamenii sunt buni doar pentru că se tem de o pedeapsă şi speră într-o răsplata, atunci suntem, într-adevăr, o adunătură jalnică.

- Cel ce mărşăluieşte vesel în rând cu trupa, deja şi-a câştigat dispreţul meu. I s-a dat ditamai creierul din greşeală, din moment ce măduva spinării i-ar fi ajuns.

- Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul.

- Idealurile care mi-au luminat calea şi din când în când mi-au dat curaj reînnoit de a întâmpina viaţa cu voioşie, au fost Bunătatea, Frumuseţea şi Adevărul. Banalele subiecte ale eforturilor umane, posesiilor, succesului exterior, luxului mi s-au părut întotdeauna demne de dispreţ.

- Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp.

- Conduita morală nu înseamnă pur şi simplu exigenţa de a renunţa anume la plăcerile vieţii, ci mai degrabă interesul plin de solicitudine pe care-l depune cineva ca să făurească o soartă mai bună pentru toţi oamenii.

ganduri ce nu-mi apartin dar cu care sunt de acord

'Un intelectual este cineva a carui minte se vegheaza pe ea insasi.' (Albert Camus)

'A preda fără să educi este ca şi cum ai vrea să semeni fără să defrişezi. A educa fără să creezi o relaţie vie, e ca şi cum ai vrea să strângi recolta fără să fi irigat.' (Jacques Salome)

'Cel mai important este nu ceea ce oferim oamenilor, ci ceea ce trezim în ei.' (Jacques Salome)

'Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.' (Octavian Paler in Autopoortret intr-o oglinda sparta)

'Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasmele naive.' (Octavian Paler)

'Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.'(Octavian Paler)

29 de intrebari - niciun raspuns

pentru toate întrebările care incep cu "de ce.." încearcă să găseşti un răspuns

- de ce ai uitat să trăieşti în spatele măştii colorate pe care ţi-o aplici în fiecare dimineaţă?
- de ce nu spui lucrurile pe care vrei să le spui şi nu pe care ceilalţi vor să te audă rostindu-le?
- de ce să nu înveţi să refuzi politicos?
- de ce să fugi când sunetul ploii îţi inundă inima şi picăturile hainele? opreşte-te şi închide ochii
- de ce să nu te simţi bine aşa cum eşti de fapt, fără să încerci să faci pe ceilalţi să placa persoana care nu esti tu?
- de ce să nu te întorci în locul copilăriei tale?
- de ce să fii orgolios, să iti demonstrezi personalitatea în fata unor persoane care te cunosc atât de bine încât e suficient să păstrezi tăcerea?
- de ce să minţi?
- de ce să nu-ţi ceri iertare?
- de ce să nu taci când trebuie sa taci?
- de ce să nu asculti pasarile cantand dimineata?
- de ce să tragi perdeaua când soarele e cel care te trezeşte într-o minunată zi de toamnă?
- de ce uităm lucrurile mărunte?
- de ce costă o avere să vorbeşti politicos?
- de ce îţi interzici să visezi?
- de ce nu îţi spui părerea?
- de ce ţi-e teamă de tine?
- de ce nu îţi faci timp să priveşti tot ce te înconjoară?
- de ce nu spui când ţi-e dor? poate să fie ultima întâlnire
- de ce nu recunoşti când iubeşti?
- de ce nu dăruieşti?
- de ce nu zâmbim unui copil?
- de ce sa renunţi când trebuie să lupţi?
- de ce ai uitat să te rogi?
- de ce cauţi răspunsuri în lucruri complicate?
- de ce nu-ţi asculţi instinctul?
- de ce ceri ce nu îţi aparţine?
- de ce nu asculţi melodia preferata cu ochii închişi?
- de ce nu iei o decizie? acum, pana nu e prea târziu...

cum definesti frumusetea?

un moment

Închide ochii, respiră aşa cum n-ai făcut-o niciodată. Ai dreptul să visezi. Caută în interior. Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi orice. Copilaria. Primul amic de joacă, poate şi singura persoană sincera ce ai întâlnit-o în viaţa ta, faţă de care n-ai avut nicio obligaţie, n-ai simţit niciun sentiment de îndatorare.
Simt miros de iarbă proaspat încolţită, încă neatinsă de picioarele urbane ale oamenilor care au uitat să trăiască aproape de sacru. Şi mă sprijin de piatra care desparte viaţa ta de viaţa noastră, lumea ta de lumea noastră, unde când o sarut, îmi strângi mâna.
E liniste. Ochii minţii îmi pictează scene ce-mi par atât de îndepărtate... petrecute în alt secol, în alt mileniu, în altă viaţă. Între două persoane ce au ştiut să îşi exprime sentimentele doar cu vocea sufletului, de teama ca mâinile murdare are străinilor să nu le înnegrească, de teamă ca vocea să nu trezească în ei sentimentul ruşinii...
Simt răcoarea marmurei pe obraz, îmi amintesc ultima atingere a obrajilor tăi, degetele trecându-ţi prin părul moale, cum aşez floarea, cravata. Visul acela, ochii bufnitei de la geam, ultimul cuvant...
De ce încă mi-e dor de tine chiar şi când sunt aici? De ce nu-mi stăpânesc lacrimile? De ce simt furie? De ce nu îmi răspunzi?
Simt nevoia unei îmbrătişări, să-ţi simt parfumul, sinceritatea, protecţia, să te simt pe tine, aşa cum nimeni nu te-a ştiut, cu toate lucrurile mărunte pe care le-am făcut, cu toate deciziile mature pe care le-am luat..
Dar până atunci nu-mi rămâne decât să aştept chiar dacă asta poate dura o viaţa...

suflet

Cu o ultima speranta intru in camera sa-mi imbarbatez o parte din mine, sa-mi arati ca lupti, ca poti, ca vrei.

O secunda am crezut ca am sa pot, ridic mana catre halatul verde, il imbrac si fac un pas, ma intorc, nu pot, nu vreau. Te vreau acasa, sa-ti admir ochii, sa-ti urmaresc gesturile, sa umblam, sa radem, sa ne prostim, sa ma certi, sa ma ajuti, sa ma protejezi, sa am tot, tot ce n-am stiut sa apreciez, tot ce n-am stiut ca iubesc, iar daca am stiut cu siguranta n-am recunoscut.

Sunetul sinistru al aparatelor, bataia inimii, respiratia grea. Intru. Esti acolo, mai cuminte ca niciodata, mai frumos ca niciodata, mai iubit ca niciodata. Imi pare ca ai plecat. Lumina unei lumanari iti vegheaza somnul. Inima imi bate cu putere, vreau s-o scot, sa nu mai simt, sa uit, s-o arunc, departe…oriunde. Nu vrei sa ma stii, nu vrei sa ma astepti.

Deschide-ti pentru ultima oara sufletul sa-ti spun tot ce orgoliul nu m-a lasat. Deschide pentru ultima oara ochii, priveste-ma, te iubesc. Nu ma descurc singura, sufletul meu e gol fara al tau, inima mea a uitat sa bata fara s-o stie pe a ta aici, ochii au uitat sa rada…nu spune ca-i tarziu.

Ti-am promis ca o sa fie bine, ca voi avea grija, ca mergem acasa curand, ca doi copii care inteleg lectia abia dupa ce-i certi si nu-si vor repeat greseala.

De ce nu-mi raspunzi? Ce nu-i bine? Ce inseamna “bine”? Ceva ce n-am apreciat? Ceva ce pana ne dam seama ca avem pleaca. Ceva ce inca astept in fiecare secunda a vietii ce-ai lasat in urma si nu vine?

Te strig. Nu-mi raspunzi. Mi-e teama.

Te iubesc suflet bun! Nu ma uita.

Domnul sa fie cu tine!

dragostea

in debutul blogului am ales unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Bibliei. cum altfel poti incepe un lucru fara sa citesti urmatoarele randuri?
Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni numit si „imnul dragostei”

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)