12 secunde

Sfarsit de august. Soare portocaliu se stinge in apă şi stropeşte cerul cu lumină caldă. Nisip fierbinte. Se sparg valuri. Trec doi pescăruşi.
Apă, sare, vânt, râsete.
Trei copii stau pe malul mării – doi băieţi şi o fetiţă.
Imaginează-ţi!
Unul dintre ei, înalt, zvelt, slăbuţ. Ochii negri, părul drept, un singur vârtej în frunte pare să-i deranjeze părul. Zâmbeşte nepăsător în timp ce calcă un castel de nisip încă ud.
Lângă castel, stă pe nisip un băieţel cu părul negru, ochi mari, ceva mai scund decât primul. Observ pe obrazul stâng - sub ochi - un semn roşu. Ţine în mână o lopăţică de plastic. Poarta slip verde crud şi pălărie albă de bumbac. E uşor încruntat. Probabil din cauza castelului - un vis zdrobit, o prinţesă ireală, un destin ruinat.
Dacă mi-ar fi povestit cineva scena asta aş fi zis că în orice clipă cel care e jos e gata să riposteze. Nu o face. Îşi aşează pălăria si într-un moment de neatenţie îşi murdăreşte obrazul cu nisip. E încă frumos. Pare că ar avea în jur de şase ani. Reuşeşte să oprească timpul, murmurul, valurile, îţi captează atenţia. Îţi imaginezi vocea lui, te întrebi dacă se exprimă frumos sau ce replică ţi-ar da atunci când i-ai spune că nu ai suficienţi bani pentru o doză de Pepsi.
Vine ea, cea mică. Cară din răsputeri o găletuşă de plastic plină-ochi cu apă. Are în jur de patru ani, poartă pălărie culoarea untului sub care observ un păr lung până la urechi, moale, curat şi fără agrafe inutile. Costum de baie galben cu buline verzi.
Stop.
12 secunde. Suficient cât să captezi toate detaliile, să pătrunzi în sufletul crud, să le ghiceşti educaţia, să-ţi imaginezi dacă plâng, dacă e o tragedie zgârietura din genunchi sau faptul că pisica nu a mâncat la prânz. Erau genul de copii sinceri, care se jucau frumos fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Îşi împrumutau jucăriile, dormeau la prânz, citeau corect, mâncau tot chiar dacă era sau nu pe gustul lor şi nu strâmbau din nas dacă nu primeau ciocolată după cină.
Într-o lume în care toate baloanele de săpun s-au spart, toate jucăriile au ars, casa din dud s-a stricat iar câinele albastru şi găina mov au plecat; au rămas doar doi copii din cei trei. Cu sufletul captiv în podul mereu înspăimântător, sperând că lumea încă desenează şotronul pe asfalt, cei doi şi-au prins mâinile şi l-au ajutat pe cel cuminte să se ridice la cer.
De acolo cârpeşte visuri, coase baloanele şi face lumea mai bună, mai colorată.

doua mâini şi un suflet

Mama (mea) este un ansamblu de valori, un buchet de speranţă, o rază de soare, un cântec impecabil, o undă de bucurie, un zâmbet între tristeţi
o floare roşie, o lacrimă de bucurie, dragoste, grijă, devotament, credinţă, pace.
E acolo când plâng, când râd, ştie ce simţi fără să-i spui, găteşte (şi când zic că găteşte, crede-mă, chiar o face!), dăruieşte din toată inima, simte cu tot sufletul.
Are medicament pentru orice durere, soluţii la orice problemă, chei, ac şi aţă, cărţi, creioane, plasture, telefon, poze, bani...totul într-o singură poşetă.
Mă trezeşte dimineaţa în soaptă, nu ţipă, nu trânteşte uşa, fumează ca o doamnă, poartă pantofi cu toc mic, trei bijuterii, nu se machiază, merge duminica la biserică, niciodată nu ia autobuzul fără bilet şi nu bea cafea după ora 16:00.
Mama îţi dă viaţă, mama te ocroteşte, te ajută când greşeşti, te iartă, te tolerează, te învaţă rugăciuni, îşi găseşte puterea să treacă peste orice greutate, se scutură singură după orice căzătură.
Mama simte, nu spune.
Mama e sigură, nu presupune.
Mama e sinceră, discretă, miroase a bun-gust la orice oră şi niciodată nu râde tare.
Mama deschide uşa şi îţi zâmbeşte înainte să te certe că ai ajuns târziu acasă.
Şi când mama are o singură aniversare pe an care se apropie cu paşi repezi, e imposibil să nu îi urezi din toată inima „La mulţi ani!”
Te iubesc mami, îţi multumesc că eşti o persoană minunată!

întoarce-te, promit că nu te mai supăr!

Chiar dacă încă te aştept, nu-ţi aud paşii venind.
Chiar dacă fiecare picătură de ploaie cântă aceeaşi melodie dureroasă.
Chiar dacă strig tot ecoul îl aud, aceeaşi voce de care m-am săturat.

Şi e rece, mi-e teamă. Îmi torturează sufletul, îl zdrobeşte, sângerez, cad.
Renunţ dar ma răzgândesc, mă ridic, mă împiedic din nou.
Rămân acolo, respir greu, îmi aud inima bătând şi pentru prima oară plâng din tot sufletul, plâng pentru tine, sau după tine, încă nu ştiu.

Te văd cum pleci, te implor să rămâi dar n-o faci.
Tremur, sunt jos şi nu are cine să mă ridice, să mă scuture de praf. La un moment dat va trebui s-o fac singură, să-i ridic pe alţii, să las sentimentele mele deoparte şi să pansez rănile celorlalţi... să ştiu doar eu ce e dincolo de zâmbet, să ştim doar noi ce îţi spun, să plâng singură, să plângem amândoi. Să vreau să te întreb, să îmi răspunzi înainte, să îmi strângi mâna.

Şi-ntr-un final ai să-mi îngrijeşti tu rănile, aşa cum nimeni altcineva n-a putut s-o facă.
Mă vei găsi tot acolo, aşteptându-te, uitându-mă la ceas.
Şi când ai să vii, te voi îmbrăţişa aşa încât am să-mi îmbib plămânii cu parfumul tău. Şi am să fac ceva ce n-am putut niciodată, am să tac şi am să ascult.

Te iubesc Jean - Andrei, pentru milioanele de motive pe care mi le-ai dat.
Nu mă uita.

cine arucă piatra şi asupra cui?

Ai căutat în decursul anilor un vinovat, asupra căruia să-ţi verşi furia, indignarea şi de ce nu, să simţi în asta, oricât de grotesc ar părea, un prilej de răzbunare..
Încerci să înţelegi cine te-a făcut să ajungi omul care eşti acum, priveşti în oglindă şi nu te recunoşti, nu te deranjează nici primele riduri, nici părul grizonat la tâmple şi parcă nici cearcănele nu erau acolo ultima oară. Cu toate astea, monstrul care ai devenit s-a născut din nepăsarea ta.
De câte ori nu L-ai judecat pe Dumnezeu pentru deciziile luate? De câte ori nu ai vrut să strigi cât te ţineau plămânii că tot ce ţi se întâmplă e nedrept? De câte ori ai alergat spre El şi ai simţit că ţi-a închis uşa? Şi recunoaste, îţi pare rău, regreţi, te căiesti pentru tot, pentru toate. Pentru azi, pentru ieri, chiar şi pentru mâine.
Iar dacă vrei să arunci piatra nu ai în cine, iar dacă vrei să ridici piatra nu e acolo.
Trupul ţi-e slabit, îl simti greu, şi-ti doresti ca ceata deasa din faţa ochilor tăi să dispară după următoarea clipire.
Se încăpăţânează, rămâne, persistă şi încearcă să-ţi răpească ultima speranţă, ultimul vis. Îţi dăruieşte insă ceva: lacrimi, regrete, promisiuni încălcate si visuri sfărâmate.

o adunatură de oameni jalnici

Există multe subiecte despre care eşti capabil să scrii, să discuţi. Îţi poţi deschide sufletul oricând ai ocazia însă de cele mai multe ori ţi-e teamă să n-o faci în faţa persoanelor nepotrivite.
Şi preferi să spui că eşti "bine" decât să intri într-o discuţie de unde ai să ieşi nervos sau mult mai prost-dispus decât ai intrat.
Răspunsul "bine" e întotdeauna ipoctit si de cele mai multe ori o spui ca şi când ai găsi în el o formă de evadare, de camuflare...

În mare înţeleg situaţia, înteleg situaţii, compătimesc pentru asta, însă oamenii par mai degrabă deranjaţi de faptul că postura în care se află nu le aduce niciun beneficiu material, nicidecum sprijin afectiv.
Păcat că nu învăţăm din experienţele dureroase, grele si de ce nu şi din cele minunate.
Oricât de egoistă aş fi, sunt conştientă de ceea ce pot face.
Repet, există multe subiecte despre care eşti capabil să vorbeşti, dar există si multe subiecte pe care de cele mai multe ori e bine să nu le deschizi dacă argumentele tale sunt seci.

numaram pana la 3 si ne dam mastile jos!

propun să facem un exerciţiu şi măcar azi fă-mi pe plac şi arată cum eşti de fapt...
măcar astăzi zâmbeşte când vrei să zâmbeşti, măcar azi ţipă dacă simţi s-o faci, măcar acum plângi dacă asta vrei. Ai dreptul să urăşti, să-ţi pară rău, să blestemi, să iubeşti, să visezi. Nicio clipă însă să nu uiţi că o faci doar pe responsabilitatea ta.
Scapă de ipocrizie, de fals, de evident. De culoare, de false ajutoare, de minciună si pueril.
parcă ţi-a ajuns să joci roluri, să înveţi replici, să zâmbesti pentru că "aşa trebuie".
înfruntă realitatea şi dă-ţi jos masca indiferent dacă s-a tras cortina sau nu.