stropi de suflet

"te rog să zâmbeşti şi să-ţi aminteşti că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ"








Ţi-am strâns flori în palme, amintirile într-un balon de săpun şi-am închis într-un sertar întrebări deşarte.
Te văd aici, lângă mine, păşeşti alături de mine... cunosc parfumul. Te cunosc, mă cunoşti. Suntem cusuţi din aceleaşi mătăsuri dar broderia ta e mai reuşită.
Lucrată de cele mai fine aripi, în dansul fluturilor dimineții. Discreţi, tăcuţi, minunaţi.

Sunt paşii zilelor trecute, e vântul ce împinge perdeaua în cameră şi stropi de ploaie ce-mi udă privirea. Sunt piesele unui puzzle aruncate pe podeaua vieţii şi nimeni iscusit.
E ceasul stat în loc şi nicio baterie. Sunt ochii tuturor impregnați pe retină şi niciunul capabil să te privească fix. Sunt zilele senine ce-or sa vină, sunt zâmbete şi ecou de şoapte.
E o veselie ce-ţi inundă celulele, sunt lacrimi de bucurie şi miroase a parfum de emoţie. Sunt cutii sparte de vopsea, pictori amatori murdari până la cot de gri, păsări cu aripi ruginite, mărgele deşirate şi suflete goale.
E o scară mult prea înaltă dar câteodată picioarele ne sunt desculțe în roua dimineţilor.
E zgomotul unui fulg izbit de sol, e ură în abis şi simfonia cerului.
În viaţă sunt toate: pe rând sau grămadă. Niciuna nu lipsește, niciuna nu trece fără să lase urme. Mai mari sau mai mici.
Viaţa e o umbră în spatele perdelei, un voal dansând.
La final e praf de stele şi adiere de suflet.

Veni, vidi, vici

Am fost eroi ai viselor, autorii dezamăgirilor şi părinţii neputinţei.
Am fost în acelaşi timp prieteni şi duşmani, copii şi adulţi, responsabili şi nepăsători.
Am fost aici când trebuia să fim acolo; am vrut ceva, am primit altceva.
Am fost prizonieri ai destinului, legaţi la ochi cu eşarfa adevărului.
Am fost proiectaţi în acelaşi mod însă ni s-au dat abilităţi diferite.
Am primit ochi să vedem, mâini să ajutăm, gură să zâmbim şi picioare să escaladăm culmile mândriei.

Am descoperit voinţa să atingem norii, emoţia reîntâlnirii, fiorul dimineţilor şi adierea nopţii.
A căzut zăpada morţii, ploaia spălării păcatelor, grindina deciziilor.
Am văzut curcubeul copilăriei, fulgerul dragostei şi apusul vieţii.
Am fost pe rând: necunoscuţi, rivali şi camarazi.
Am băut licoarea vieţii, am sorbit otrava orgoliului dar sufletul ne era însetat de credinţă.

Cu picioarele desculţe am spart pietrele din drumul spre El, am îngropat îndoieli,am îndepărtat eşarfa spre cunoaştere.
Ochii noştrii au descoperit lumina.
Toate datorită Lui.

test

8 iunie 2010
Au trecut zeci de săptămâni, au trecut sute de zile, mii de ore şi milioane de secunde.
Au fost zeci de vizite, au trecut sute de chipuri, mii de sfaturi şi milioane de întrebări.
S-au ars poze, s-au judecat acţiuni, s-au vărsat lacrimi, s-au făcut promisiuni, s-au strâns mâini.
Şi te trezeşti într-o dimineaţă realizând că o parte din tine nu mai e acolo unde obişnuia să fie. Ca şi când ai fi o pasăre revenind primăvara la un cuib care a fost distrus de zăpadă.
Cunosc oamenii ăştia. Da, ei sunt. Aceleaşi chipuri colorate, mascate şi conturate minuţios cu pensula din trusa de machiaj. Şi chiar şi aşa poţi să citeşti grija, monotonia, tristeţea, falsitatea. Totul.
Eşti „tu” si „ceilalţi” - e „el” si „ceilalţi”. Însă niciodată nu aţi fost suficient de curajoşi să fiţi doar „voi”.

Pe-nserat. Era toamnă târzie, se întorceau de la cursuri. El conducea – ea în dreapta.
Niciunul nu vorbea însă opriţi la semafor amândoi şi-au fixat privirea pe un domn cu părul alb, curat şi pieptănat într-o parte. Purta o jachetă crem, jeanşi şi o pereche decentă de pantofi. Eşarfă verde la gât şi un ceas firav la încheietura mâinii drepte.
- E stângaci – mi-am zis în gând.
- Ştii? A rupt el tăcerea. Nimic nu e mai umilitor ca o astfel de persoană să depindă, chiar şi financiar, de oameni ca noi, de oameni ca cei care ne conduc, de oameni care întorc capul în loc sa îi întindă o monedă.
- Cine, bătrânul? A zis ea de parcă abia atunci îl observase prin mulţime.
Ştia ca ea deja analizează, o cunoaşte bine; e atentă la detalii şi are o slăbiciune pentru încheietura mânii şi gâtul fiecărei persoane care îi iese în cale. Aş zice că a făcut o uşoară obsesie pentru psihologia impusă, formată după şabloane şi culoarea ochilor, care analizează personalitatea oamenilor după copaci desenaţi contra-cronometru şi fizionomia feţei.
- Da. Tu ce părere ai?
- Cred că responsabil e el pentru ceea ce a devenit. În realitate gândeam că în sistemul ăsta cumplit nu e de mirare că oamenii ajung să cerşească la colţul străzii. Nu e de mirare că mor copiii în spital, în timp ce doctorii protestează în faţa Parlamentului. Nu e de mirare că o mamă preferă să îşi lase copilul în orfelinat decât să îl învineţească cel care se numeşte „tată”. Nimic nu e de mirare. Nici măcar domnul din faţa mea.
- Ştii bine că nu e aşa. Scoate din portofel câţiva bani şi îi întinde pe geam. Imaginează-ţi – continuă – traversează un copil în fugă, eu sunt atent la tine şi îl lovesc. Atât de tare încât îşi pierde un membru. Cine e responsabil? Eu sau el?
Nu răspund.
- Vezi tu, responsabil nu sunt eu, sau el. Lucrurile se întâmplă cu un scop. Ca şi când ai fi supus unor teste. Treci testul, eşti recompensat. Nu treci testul, atunci ai două opţiuni: îţi pare rău şi te conformezi sau ceri încă un exemplar.
- Şi dacă nu ţi se mai dă un exemplar?
- Încă un motiv să-ţi pară rău. Revenind la subiect, aşa începe omul respectiv să depindă de altcineva, aşa a început domnul de la semafor să depindă de oameni pe care nici nu-i cunoaşte.
- Cred că cel mai greu lucru e să depinzi de cineva.
- Sunt o mulţime de lucruri grele, roagă-te să nu îţi pice la „test”. Personal, dacă m-ai întreba ce aleg: să îmi petrec restul vieţii la pat sau să mor, aş prefera să mor.
Fără motiv, conversaţia se încheie. Ajungem acasă. Zilele în care treceam pe lângă domnul de la semafor îmi aminteau de conversaţie. Niciodată n-am insistat asupra ei. De fapt, niciunul dintre noi n-a făcut-o. A rămas acolo. Închisă într-un sertar, peste care speram să se aştearnă, cândva, praful.

Însă n-a fost aşa. Zilele petrecute în spital mi-au amintit ca un fulger conversaţia de la semafor. Ploaia lacrimilor, furtuna gândurilor, soarele amintirilor n-au acceptat. Au săpat adânc, au spart lacătul şi au smuls-o de acolo împingându-mi-o în faţă, lăsând răni apoi cicatrice.
Ce uşor ar fi renunţat el la viaţă doar să nu depindă de alţii. Ar fi fost umilitor. Însă nicio secundă din umilinţa de atunci n-ar fi contat pe lângă modul în care îţi simt lipsa „eu” şi „ceilalţi”. Îţi caut privirea în baia de mulţime, tresar când la acelaşi semafor văd o maşină ca a ta, îţi caut numele în agenda de la telefon şi mirosul în hainele din şifonier.

Îmi lipseşti...

serenada

Eşti pe tărâmul visului pierdut, unde nu adie vântul, nu susură apă, nu râd copiii. Nu cântă păsările, nu miroase a levănţică.
Aer îmbâcsit si pereţi scorojiţi ai blocurilor. Frunze uscate renunţă şi cad răpuse de asfixiere.
Miroase a mucegai si podeaua scârţâie putredă sub tălpile ude. Pânze de păianjeni, lilieci morţi, poze rupte pline de praf si discuri sparte zac pe podea.
Ne găsim adesea după ani şi ani, într-un colţ al podului, jucăria copilăriei noastre. Probabil cu un ochi lipsă, probabil cu o mână cârpită. Nu ştiu tu cum ai reacţiona însă eu cu siguranţă aş strânge-o în braţe. Mirosul mi-ar aminti dealul pe care alergam de dimineaţă până seara, iarba ce-am călcat-o sub tălpi, primul curcubeu, magia dimineţilor. Îngheţata de căpşune, doi băieţi, casa din dud, câinele albastru şi găina mov.
În ziua aceea, ani s-au aşternut peste pleoapele închise ale scumpului meu. Toate sentimentele, toate părerile, regretele, promisiunile şi sfaturile s-au strâns ca miresmele într-o sticluţă de parfum. Amintiri veneau şi plecau ca trenurile într-o gara, ca acele de la ceas, ca fiecare anotimp.
Au fost ani în care îmi doream de Crăciun lucruri banale, nimicuri strălucitoare. A fost un morman de fier care a schimbat viaţa a şapte persoane, douăzeci de zile torturate cu un licăr de speranţă. Două veşti îngrozitoare şi un om minunat. Un om minunat care fără să strige a adunat sute de oameni în jurul lui, care fără să ceară a primit mii de rugăciuni, care fără să îşi ia rămas-bun a plecat. Unde miroase a levănţică, nu a dor.
Şi sunt clipe în care îmi doresc să fie doar un vis.
Încă aştept să deschizi uşa, să descalţi cu zgomot tenişii, să îmi ceri un pix în mijlocul cursului.
Încă deschid cu teamă uşa camerei tale şi sper din tot sufletul ca măcar o dată să mai miroasă aşa cum mirosea când dormeai acolo.

P.S. Cheile sunt la locul lor.