serenada

Eşti pe tărâmul visului pierdut, unde nu adie vântul, nu susură apă, nu râd copiii. Nu cântă păsările, nu miroase a levănţică.
Aer îmbâcsit si pereţi scorojiţi ai blocurilor. Frunze uscate renunţă şi cad răpuse de asfixiere.
Miroase a mucegai si podeaua scârţâie putredă sub tălpile ude. Pânze de păianjeni, lilieci morţi, poze rupte pline de praf si discuri sparte zac pe podea.
Ne găsim adesea după ani şi ani, într-un colţ al podului, jucăria copilăriei noastre. Probabil cu un ochi lipsă, probabil cu o mână cârpită. Nu ştiu tu cum ai reacţiona însă eu cu siguranţă aş strânge-o în braţe. Mirosul mi-ar aminti dealul pe care alergam de dimineaţă până seara, iarba ce-am călcat-o sub tălpi, primul curcubeu, magia dimineţilor. Îngheţata de căpşune, doi băieţi, casa din dud, câinele albastru şi găina mov.
În ziua aceea, ani s-au aşternut peste pleoapele închise ale scumpului meu. Toate sentimentele, toate părerile, regretele, promisiunile şi sfaturile s-au strâns ca miresmele într-o sticluţă de parfum. Amintiri veneau şi plecau ca trenurile într-o gara, ca acele de la ceas, ca fiecare anotimp.
Au fost ani în care îmi doream de Crăciun lucruri banale, nimicuri strălucitoare. A fost un morman de fier care a schimbat viaţa a şapte persoane, douăzeci de zile torturate cu un licăr de speranţă. Două veşti îngrozitoare şi un om minunat. Un om minunat care fără să strige a adunat sute de oameni în jurul lui, care fără să ceară a primit mii de rugăciuni, care fără să îşi ia rămas-bun a plecat. Unde miroase a levănţică, nu a dor.
Şi sunt clipe în care îmi doresc să fie doar un vis.
Încă aştept să deschizi uşa, să descalţi cu zgomot tenişii, să îmi ceri un pix în mijlocul cursului.
Încă deschid cu teamă uşa camerei tale şi sper din tot sufletul ca măcar o dată să mai miroasă aşa cum mirosea când dormeai acolo.

P.S. Cheile sunt la locul lor.