12 secunde

Sfarsit de august. Soare portocaliu se stinge in apă şi stropeşte cerul cu lumină caldă. Nisip fierbinte. Se sparg valuri. Trec doi pescăruşi.
Apă, sare, vânt, râsete.
Trei copii stau pe malul mării – doi băieţi şi o fetiţă.
Imaginează-ţi!
Unul dintre ei, înalt, zvelt, slăbuţ. Ochii negri, părul drept, un singur vârtej în frunte pare să-i deranjeze părul. Zâmbeşte nepăsător în timp ce calcă un castel de nisip încă ud.
Lângă castel, stă pe nisip un băieţel cu părul negru, ochi mari, ceva mai scund decât primul. Observ pe obrazul stâng - sub ochi - un semn roşu. Ţine în mână o lopăţică de plastic. Poarta slip verde crud şi pălărie albă de bumbac. E uşor încruntat. Probabil din cauza castelului - un vis zdrobit, o prinţesă ireală, un destin ruinat.
Dacă mi-ar fi povestit cineva scena asta aş fi zis că în orice clipă cel care e jos e gata să riposteze. Nu o face. Îşi aşează pălăria si într-un moment de neatenţie îşi murdăreşte obrazul cu nisip. E încă frumos. Pare că ar avea în jur de şase ani. Reuşeşte să oprească timpul, murmurul, valurile, îţi captează atenţia. Îţi imaginezi vocea lui, te întrebi dacă se exprimă frumos sau ce replică ţi-ar da atunci când i-ai spune că nu ai suficienţi bani pentru o doză de Pepsi.
Vine ea, cea mică. Cară din răsputeri o găletuşă de plastic plină-ochi cu apă. Are în jur de patru ani, poartă pălărie culoarea untului sub care observ un păr lung până la urechi, moale, curat şi fără agrafe inutile. Costum de baie galben cu buline verzi.
Stop.
12 secunde. Suficient cât să captezi toate detaliile, să pătrunzi în sufletul crud, să le ghiceşti educaţia, să-ţi imaginezi dacă plâng, dacă e o tragedie zgârietura din genunchi sau faptul că pisica nu a mâncat la prânz. Erau genul de copii sinceri, care se jucau frumos fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Îşi împrumutau jucăriile, dormeau la prânz, citeau corect, mâncau tot chiar dacă era sau nu pe gustul lor şi nu strâmbau din nas dacă nu primeau ciocolată după cină.
Într-o lume în care toate baloanele de săpun s-au spart, toate jucăriile au ars, casa din dud s-a stricat iar câinele albastru şi găina mov au plecat; au rămas doar doi copii din cei trei. Cu sufletul captiv în podul mereu înspăimântător, sperând că lumea încă desenează şotronul pe asfalt, cei doi şi-au prins mâinile şi l-au ajutat pe cel cuminte să se ridice la cer.
De acolo cârpeşte visuri, coase baloanele şi face lumea mai bună, mai colorată.