Chiar dacă încă te aştept, nu-ţi aud paşii venind.
Chiar dacă fiecare picătură de ploaie cântă aceeaşi melodie dureroasă.
Chiar dacă strig tot ecoul îl aud, aceeaşi voce de care m-am săturat.
Şi e rece, mi-e teamă. Îmi torturează sufletul, îl zdrobeşte, sângerez, cad.
Renunţ dar ma răzgândesc, mă ridic, mă împiedic din nou.
Rămân acolo, respir greu, îmi aud inima bătând şi pentru prima oară plâng din tot sufletul, plâng pentru tine, sau după tine, încă nu ştiu.
Te văd cum pleci, te implor să rămâi dar n-o faci.
Tremur, sunt jos şi nu are cine să mă ridice, să mă scuture de praf. La un moment dat va trebui s-o fac singură, să-i ridic pe alţii, să las sentimentele mele deoparte şi să pansez rănile celorlalţi... să ştiu doar eu ce e dincolo de zâmbet, să ştim doar noi ce îţi spun, să plâng singură, să plângem amândoi. Să vreau să te întreb, să îmi răspunzi înainte, să îmi strângi mâna.
Şi-ntr-un final ai să-mi îngrijeşti tu rănile, aşa cum nimeni altcineva n-a putut s-o facă.
Mă vei găsi tot acolo, aşteptându-te, uitându-mă la ceas.
Şi când ai să vii, te voi îmbrăţişa aşa încât am să-mi îmbib plămânii cu parfumul tău. Şi am să fac ceva ce n-am putut niciodată, am să tac şi am să ascult.
Te iubesc Jean - Andrei, pentru milioanele de motive pe care mi le-ai dat.
Nu mă uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu