test

8 iunie 2010
Au trecut zeci de săptămâni, au trecut sute de zile, mii de ore şi milioane de secunde.
Au fost zeci de vizite, au trecut sute de chipuri, mii de sfaturi şi milioane de întrebări.
S-au ars poze, s-au judecat acţiuni, s-au vărsat lacrimi, s-au făcut promisiuni, s-au strâns mâini.
Şi te trezeşti într-o dimineaţă realizând că o parte din tine nu mai e acolo unde obişnuia să fie. Ca şi când ai fi o pasăre revenind primăvara la un cuib care a fost distrus de zăpadă.
Cunosc oamenii ăştia. Da, ei sunt. Aceleaşi chipuri colorate, mascate şi conturate minuţios cu pensula din trusa de machiaj. Şi chiar şi aşa poţi să citeşti grija, monotonia, tristeţea, falsitatea. Totul.
Eşti „tu” si „ceilalţi” - e „el” si „ceilalţi”. Însă niciodată nu aţi fost suficient de curajoşi să fiţi doar „voi”.

Pe-nserat. Era toamnă târzie, se întorceau de la cursuri. El conducea – ea în dreapta.
Niciunul nu vorbea însă opriţi la semafor amândoi şi-au fixat privirea pe un domn cu părul alb, curat şi pieptănat într-o parte. Purta o jachetă crem, jeanşi şi o pereche decentă de pantofi. Eşarfă verde la gât şi un ceas firav la încheietura mâinii drepte.
- E stângaci – mi-am zis în gând.
- Ştii? A rupt el tăcerea. Nimic nu e mai umilitor ca o astfel de persoană să depindă, chiar şi financiar, de oameni ca noi, de oameni ca cei care ne conduc, de oameni care întorc capul în loc sa îi întindă o monedă.
- Cine, bătrânul? A zis ea de parcă abia atunci îl observase prin mulţime.
Ştia ca ea deja analizează, o cunoaşte bine; e atentă la detalii şi are o slăbiciune pentru încheietura mânii şi gâtul fiecărei persoane care îi iese în cale. Aş zice că a făcut o uşoară obsesie pentru psihologia impusă, formată după şabloane şi culoarea ochilor, care analizează personalitatea oamenilor după copaci desenaţi contra-cronometru şi fizionomia feţei.
- Da. Tu ce părere ai?
- Cred că responsabil e el pentru ceea ce a devenit. În realitate gândeam că în sistemul ăsta cumplit nu e de mirare că oamenii ajung să cerşească la colţul străzii. Nu e de mirare că mor copiii în spital, în timp ce doctorii protestează în faţa Parlamentului. Nu e de mirare că o mamă preferă să îşi lase copilul în orfelinat decât să îl învineţească cel care se numeşte „tată”. Nimic nu e de mirare. Nici măcar domnul din faţa mea.
- Ştii bine că nu e aşa. Scoate din portofel câţiva bani şi îi întinde pe geam. Imaginează-ţi – continuă – traversează un copil în fugă, eu sunt atent la tine şi îl lovesc. Atât de tare încât îşi pierde un membru. Cine e responsabil? Eu sau el?
Nu răspund.
- Vezi tu, responsabil nu sunt eu, sau el. Lucrurile se întâmplă cu un scop. Ca şi când ai fi supus unor teste. Treci testul, eşti recompensat. Nu treci testul, atunci ai două opţiuni: îţi pare rău şi te conformezi sau ceri încă un exemplar.
- Şi dacă nu ţi se mai dă un exemplar?
- Încă un motiv să-ţi pară rău. Revenind la subiect, aşa începe omul respectiv să depindă de altcineva, aşa a început domnul de la semafor să depindă de oameni pe care nici nu-i cunoaşte.
- Cred că cel mai greu lucru e să depinzi de cineva.
- Sunt o mulţime de lucruri grele, roagă-te să nu îţi pice la „test”. Personal, dacă m-ai întreba ce aleg: să îmi petrec restul vieţii la pat sau să mor, aş prefera să mor.
Fără motiv, conversaţia se încheie. Ajungem acasă. Zilele în care treceam pe lângă domnul de la semafor îmi aminteau de conversaţie. Niciodată n-am insistat asupra ei. De fapt, niciunul dintre noi n-a făcut-o. A rămas acolo. Închisă într-un sertar, peste care speram să se aştearnă, cândva, praful.

Însă n-a fost aşa. Zilele petrecute în spital mi-au amintit ca un fulger conversaţia de la semafor. Ploaia lacrimilor, furtuna gândurilor, soarele amintirilor n-au acceptat. Au săpat adânc, au spart lacătul şi au smuls-o de acolo împingându-mi-o în faţă, lăsând răni apoi cicatrice.
Ce uşor ar fi renunţat el la viaţă doar să nu depindă de alţii. Ar fi fost umilitor. Însă nicio secundă din umilinţa de atunci n-ar fi contat pe lângă modul în care îţi simt lipsa „eu” şi „ceilalţi”. Îţi caut privirea în baia de mulţime, tresar când la acelaşi semafor văd o maşină ca a ta, îţi caut numele în agenda de la telefon şi mirosul în hainele din şifonier.

Îmi lipseşti...