Închide ochii, respiră aşa cum n-ai făcut-o niciodată. Ai dreptul să visezi. Caută în interior. Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi orice. Copilaria. Primul amic de joacă, poate şi singura persoană sincera ce ai întâlnit-o în viaţa ta, faţă de care n-ai avut nicio obligaţie, n-ai simţit niciun sentiment de îndatorare.
Simt miros de iarbă proaspat încolţită, încă neatinsă de picioarele urbane ale oamenilor care au uitat să trăiască aproape de sacru. Şi mă sprijin de piatra care desparte viaţa ta de viaţa noastră, lumea ta de lumea noastră, unde când o sarut, îmi strângi mâna.
E liniste. Ochii minţii îmi pictează scene ce-mi par atât de îndepărtate... petrecute în alt secol, în alt mileniu, în altă viaţă. Între două persoane ce au ştiut să îşi exprime sentimentele doar cu vocea sufletului, de teama ca mâinile murdare are străinilor să nu le înnegrească, de teamă ca vocea să nu trezească în ei sentimentul ruşinii...
Simt răcoarea marmurei pe obraz, îmi amintesc ultima atingere a obrajilor tăi, degetele trecându-ţi prin părul moale, cum aşez floarea, cravata. Visul acela, ochii bufnitei de la geam, ultimul cuvant...
De ce încă mi-e dor de tine chiar şi când sunt aici? De ce nu-mi stăpânesc lacrimile? De ce simt furie? De ce nu îmi răspunzi?
Simt nevoia unei îmbrătişări, să-ţi simt parfumul, sinceritatea, protecţia, să te simt pe tine, aşa cum nimeni nu te-a ştiut, cu toate lucrurile mărunte pe care le-am făcut, cu toate deciziile mature pe care le-am luat..
Dar până atunci nu-mi rămâne decât să aştept chiar dacă asta poate dura o viaţa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu