suflet

Cu o ultima speranta intru in camera sa-mi imbarbatez o parte din mine, sa-mi arati ca lupti, ca poti, ca vrei.

O secunda am crezut ca am sa pot, ridic mana catre halatul verde, il imbrac si fac un pas, ma intorc, nu pot, nu vreau. Te vreau acasa, sa-ti admir ochii, sa-ti urmaresc gesturile, sa umblam, sa radem, sa ne prostim, sa ma certi, sa ma ajuti, sa ma protejezi, sa am tot, tot ce n-am stiut sa apreciez, tot ce n-am stiut ca iubesc, iar daca am stiut cu siguranta n-am recunoscut.

Sunetul sinistru al aparatelor, bataia inimii, respiratia grea. Intru. Esti acolo, mai cuminte ca niciodata, mai frumos ca niciodata, mai iubit ca niciodata. Imi pare ca ai plecat. Lumina unei lumanari iti vegheaza somnul. Inima imi bate cu putere, vreau s-o scot, sa nu mai simt, sa uit, s-o arunc, departe…oriunde. Nu vrei sa ma stii, nu vrei sa ma astepti.

Deschide-ti pentru ultima oara sufletul sa-ti spun tot ce orgoliul nu m-a lasat. Deschide pentru ultima oara ochii, priveste-ma, te iubesc. Nu ma descurc singura, sufletul meu e gol fara al tau, inima mea a uitat sa bata fara s-o stie pe a ta aici, ochii au uitat sa rada…nu spune ca-i tarziu.

Ti-am promis ca o sa fie bine, ca voi avea grija, ca mergem acasa curand, ca doi copii care inteleg lectia abia dupa ce-i certi si nu-si vor repeat greseala.

De ce nu-mi raspunzi? Ce nu-i bine? Ce inseamna “bine”? Ceva ce n-am apreciat? Ceva ce pana ne dam seama ca avem pleaca. Ceva ce inca astept in fiecare secunda a vietii ce-ai lasat in urma si nu vine?

Te strig. Nu-mi raspunzi. Mi-e teama.

Te iubesc suflet bun! Nu ma uita.

Domnul sa fie cu tine!